Povești cu porumbei și portugheză

Am fost de curând în Angola, pe la mijlocul Africii, pe coasta vestică. Un cer impunător, o climă foarte diferită, multă natură în oraș, mult instinct în civilizație. Oamenii vorbesc clar și direct, într-o portugheză fără echivoc.

Portugheza lor e altfel decât cea din Portugalia. Are un ritm care nu-ți mai dă drumul, odată ce îți răsună în auz câteva fraze, ca ritmurile hotărâte de percuție asociate de obicei cu ținuturile africane.

Poveștile pe care le-am auzit sunt incredibile, oamenii de acolo par să trăiască numai ca în filme. De exemplu, o femeie care se zidește în propriul apartament de frică și care, ca să supraviețuiască, învață să vâneze porumbei folosind diamante poate părea prea de tot – cu toate astea, s-a întâmplat cu adevărat. Și sigur e o poveste care merită dată mai departe.

Am fost în Angola de la tastatura mea, de pe scaunul de birou din București, onorată să traduc un scriitor faimos și foarte generos în povești care merită date mai departe, José Eduardo Agualusa. De obicei experiența traducerii literare e destul de puternică, mai ales atunci când îți place cartea, încât să ai impresia că ajungi să cunoști un loc, un oraș, o regiune. Și așa am ajuns și în Angola, traducând Teoria generală a uitării.

Unul dintre avantajele traducătorilor din limbi așa-numite mici – deși portugheza este a cincea limbă de circulație în lume, dar perspectiva aici e a pieței, așa că numărul de vorbitori nu prea mai are importanță – este că scriitori aleși pentru publicare sunt aproape în exclusivitate nume mari. Editurile cu greu riscă să publice debutanți sau autori care nu au deja o reputație dovedită pe piața editorială internațională, care nu sunt nume ale momentului, fiindcă astfel ar pierde din argumentele pentru a-i vinde.

Ca atare, am avut ocazia să traduc romane de-ale celor mai cunoscute nume de scriitori de limbă portugheză. Este întotdeauna un sentiment puțin copleșitor să traduci nume mari, chiar dacă în spațiul nostru ele sunt necunoscute – sau cu atât mai mult, fiindcă aici nu sunt cunoscute, responsabilitatea pare și mai mare.

Agualusa este cel mai cunoscut scriitor angolez, faimos, firește, și în Portugalia, Brazilia și Mozambic, și, din premiu în premiu, a reușit să ajuns să fie apreciat și promovat și la nivel internațional. Este încă un nume obscur în România, cu doar două traduceri publicate, două romane, dar la interval destul de mare încât să se piardă în peisajul editorial.

Are un stil atât de limpede și de bine construit, încât a fost destul de ușor să învăț să dansez după cum îmi cânta. De obicei, la prima mână a traducerii, începutul unui roman are încă stângăciile și convenționalismul normale între doi necunoscuți. Abia la momentul recitirii, după ce traducerea e deja avansată și autor și traducător nu mai au atâtea secrete,  începutul poate fi refăcut pe tonul și vocabularul potrivite. La fiecare recitire se găsește ceva de corectat, fie că tai sau adaugi o prepoziție, că faci sau desfaci o inversiune, fie că reiei o frază cu totul, fie că te hotărăști să traduci sau să lași în original un nume. E ca și cum textul ar fi desenele din nori, despre care vorbește Agualusa în roman: se modifică în fiecare moment și depinde ce vezi de când și cu ce ochi te uiți la ele. Traducerea este o ipostază a textului, o fotografie a unui desen din nori, care devine, la rândul ei, un nor călător sub privirile altor cititori.

Tocmai de aceea, dialogul cu redactorul cărții este un moment important, pe care îl aștept cu interes și curiozitate. Redactorul verifică logica și stilistica scrierii în limba țintă. De obicei sunt pregătită cu argumente pentru a-mi apăra traducerea, la nevoie, pentru a-mi explica alegerile, dar în cazul angolezului, totul a curs la fel de lin și firesc precum și scrie – o confirmare în plus a unui autor bun. Fără să simți un specific istoric sau național apăsător, prin povești și personaje care te țin cu sufletul la gură ca într-un Pulp Fiction african, cum a fost referit într-o recenzie, Agualusa vorbește despre subiectul lui preferat: Angola – ca o căutare continuă, sinceră, despre ce e, de fapt, al tău, ce te face să fii tu, ce înseamnă bun sau rău – și mai cu seamă Luanda, capitala ei – Am văzut în orașul ăsta ce nici în vise nu visezi. Sunt povești care te duc mereu la alte povești, pe cât de grave, pe atât de echilibrate de simțul umorului. În ciuda istoriei tulburate și sângeroase a Angolei, strecurată mai mult sau mai puțin discret în diverse episoade din carte, scrierea mi-a inspirat putere și optimism, iar asta contează ca atmosferă de lucru. Totuși, petreci câteva luni de zile cu o carte, până o aduci la o versiune finală pe care să o predai mai departe corecturii și redactării.

Mi-a plăcut mai ales sinceritatea și simplitatea din dialoguri, ca și cum nu ar fi nici timp, nici motiv să ocolești, să scuzi, să îndulcești. E un stil care dă un ritm și un dinamism aparte. Țin minte că, pe când traduceam cartea lui Agualusa, eram mai atentă la modul în care ne vorbim, la ce și cum ne spunem, la spații și limite, dar asta presupun că face parte din permeabilitatea traducătorilor.

Chiar dacă știu de dinainte ce se întâmplă, în momentul traducerii suspansul este la fel de mare, mai ales în dialoguri, e momentul în care alegi vorbele și interpretezi fără rețineri (nu te vede nimeni), fie și în gând, fiecare personaj, bun sau rău. Ai ocazia să experimentezi personalități și registre de vocabular din cele mai diferite și afli, de exemplu, că personajul derbedeului adolescent angolez pe care îl traduci va ști să înjure în momentele de furie la fel de îndrăzneț, savuros sau timid pe cât știi și tu sau cât vrei să lași să se afle că știi.

M-a amuzat să aflu și că unul dintre cele mai mari târguri din Africa, care a luat formă și proporții în Luanda, a fost denumit după o telenovelă braziliană de succes în lume în anii 80: Roque Santeiro. Târgul Roque Santeiro era enorm, cât 500 de terenuri de fotbal, alcătuit din barăci rudimentare, tejghele sau produse expuse direct pe pământ. Puteai găsi acolo absolut orice, de la maioneză la diamante. A fost închis în 2011. Asta n-am aflat din carte, ci din cercetarea din fundalul traducerii, o îndeletnicire care mă fascinează. Verificarea oricărui nume propriu care apare în text, a oricărei date, a oricărei coordonate de spațiu, timp sau culoare locală e o muncă minuțioasă în care mă pierd voluntar ca un detectiv perseverent, totuși unul fericit că are internetul la dispoziție.

Pe femeia care construiește un zid între casa ei și restul lumii o cheamă Ludovica și este portugheză. Ea prinde sfârșitul Angolei coloniale și începutul Angolei independente, cu toate schimbările pe care le implică un astfel de eveniment, de la nivel național, la nivel personal. Dar felul în care Agualusa spune povestea – astfel sec rezumată – declanșează acel mecanism despre care unii traducători literari spun că i-au convins să aleagă meseria: să vrea să dea povestea mai departe. Până la urmă, și Agualusa o spune: Un om cu o poveste bună e aproape un rege.

••

[ Simina Popa este traducătoare de literatură de limbă portugheză. A tradus autori din Portugalia, Brazilia, Angola și Mozambic. Teoria generală a uitării, de José Eduardo Agualusa este cel mai recent roman tradus, publicat la editura Polirom ]

Acesta articol a fost scris de Simina Popa, invitata noastră, pentru a dezvălui o parte dintre trăirile traducătorului de literatură și, poate, din secretele acestuia.

Alte articole pe tema traducerii literare găsiți aici.

Data publicării: 15.04.2019